Vointade body00
Am sa deschid caietul acum, mi-am spus, am sa patrund in lumea lui, am sa-mi vindec sufletul, eliberandu-l, risipindu-l, uitandu-l. Am auzit candva ca odata ce ai scris ai uitat, s-a imprastiat. Oare am nevoie de asta ? Nu ! Inchid caietul si-l arunc in raft. Dar gandurile mele au ramas nescrise, si alta modalitate sa scap de ele nu e decat plansul. Dar nu plang. Nu ca mi-e rusine. Mi-e teama de cat va dura. Nu am timp sa plang, trebuie sa fac tema. Si il deschid iar. Ce voi scrie ? Ce voi vrea, m-am decis. Va avea vreo legatura cu subiectul ? Da. Am sa-mi las doar sufletul sa exploreze si sa se exprime. Ratiunea o las deoparte. N-am timp de ea. N-am timp de nimeni, tre' sa scriu. Citesc in extaz cerinta. "Oh amar si vai de mine". Tre sa comentez afirmatia asta din "Amarata turturea", dupa niste idei ale unui critic, Eugen il cheama. Putea sa fie alta cerinta, nu mai conteaza, nu are chip, nu o pot identifica. Am notat chiar de la inceput subiectul, ca sa nu-l uit dar bineinteles ca am uitat. Nu am probleme cu memoria sau mai stiu eu ce dar v-am spus la mine se aplica faza cu "ce scrii uiti"... e ca si cum ti-ai indeplinit scopul cu referire la lucrul respectiv. E scris, poate fi dat mai departe, ti-ai jucat deja rolul, fie de creator fie de foaie de hartie. De ce sa ocupi memoria inutil ? Mi-am pus deseori intrebarea asta? Memoria are vreo limita ? Primul motiv al acestei intrebari a survenit tare de mult... Eram cred ca in clasa a VI-a sau a VII-a si profa de romana ne preda foarte mult si ma rog.. la nivelul respectiv greu. Ma pasiona romana probabil caci retineam tot fara efort de "toceala"... de fapt nu cred ca am tocit niciodata. La un moment-dat un baiat de a VIII ( nu stiu cum aflase si el) vine si ma intreaba daca retin asa de multe chestii la romana ( a dat si o comparatie poetica "informatii cat un cub de rahat" ) unde o sa mai am loc sa introduc mai tarziu chestiile mai importante. Nu am incetat sa subjug inconstientul in a retine... Si nici nu am avut probleme de memorie. Asta e motivul pentru care m-am intrebat prima oara daca memoria este inepuizabila... Si tot gasesc argumente pro dupa care unul contra... Principalul contra este (succint) ca neuronii mor in cantitati mari zilnic si nu se pot regenera. Apoi altii spun nu stiu ce procent infim pe care noi l-am folosi din creier... Pai daca acceptam tot pana acum o concluzie de informatician "bun" (ce sunt) ar fi ca de cate ori memoria se apropie de limita intervine "Disk Cleanup" care da "delete" pe tot ce nu e necesar si daca asta nu rezolva "arhiveaza" restul de "date" partial necesare si-si pastreaza putin "ram" pentru operatiile de cautare, dezarhivare, citire, procesare... Ehe dam banii cu gramada pe calculatoare "din ce in ce mai performante" cand de fapt avem in "unitatea noastra centrala" un ragnet... un pentium 2000 si ceva. Sau cum i-o zice in viitor la androidul care ne va lua locul... Dar ,vai, unde a ajuns monologul meu. Discutam de tema mea pe care incercam sa o scriu... Sincer, sunt de acord cu Eugen care vede de fapt "Oh" ca pe o eschiva, o resemnare, o fuga de deznodamant, o lasitate. Eugen spune "refuz" dar (cred ca) e acelasi lucru. Care ar putea fi acum motivele acestui refuz al lui Ienachita (asta e autorul) ? Lipsa unui vocabular incapator, suficient, in care sa se exprime, un exemplu... Multi ar considera ca Ienachita scrie urat, indeductibil, copilareste, eu spun ca totusi e genial, deoarece a scris, nu a copiat, direct sau fara sa vrea, ca astazi. El a scris fara inspiratie scrisa. A scris. Si eu scriu acum. Personal sunt mai mult atras de poezia moderna, inspatiala, atemporala, dar totusi Ienachita e originea vectorului. Si eu sunt sageata, eu am sansa sa duc mai departe testamentul. Dar nu am timp... Ce ironie. As fi putut sa ajung undeva... Dar m-am oprit la piata ca trebuia sa cumpar niste zarzavaturi... Poate am inceput sa dau crezare celor din jur care considera poezia o pierdere de vreme... Si ce-i frumos e ca nu a incercat nimeni sa ma convinga asta... Eu doar am ascultat linistit opiniile din jurul meu si am incercat sa analizez personal totul prin acest eseu. Concluzii, toata lumea vrea concluzii, sa iesim un pic din tipar sa incercam sa privim totul prin ochii celui care a vazut-o pentru prima oara... Stiti ce realitate deformata vedem noi astazi ? Dar parca iar intru intr-o tema de alt eseu.. Vai, ce grav, nu ma mai pot opri. La naiba nu mai am timp sa-mi scriu tema la romana daca am analizat aici atat... Nu-i nimic o sa dau eseul asta ca tema si o sa sper sa nu fiu nevoit sa-l citesc. Nu ca mi-ar fi rusine, dar nu as mai avea timp. Pentru ca nici atunci probabil ca nu ma voi putea opri. Vai vointa asta.. ce greu o starnesti, ce greu o opresti. Vreau sa ma opresc, vreau sa ma opresc, ajutor, va rog nu ma lasati sa scriu pentru totdeauna...
Toate drepturile rezervate © www.pc-dojo.ro
Reproducerea permisa doar insotita de acordul autorului sau al site-ului
Arhiva | Adauga un articol | Despre e-zine |
http://pc-dojo.ro 
